Săptămâna trecută ne făceam idei referitor la cât de tare va fi EC 6 şi mai ales seara de vineri. Şi, într-adevăr, nu am fost dezamăgiţi. Ne-am gândit cât de tare ar putea ploua, cât nu o să dormim şi cam cât de mult vom petrece în 5 zile de fest. Dar să începem cu începutul, nu?

Anul acesta am avut parte de o experienţă parţial plăcută, parţial neplăcută. De ce? Păi cel mai ieftin mod de a ajunge în Cluj este, evident, trenul, iar noi am avut surpriza de a afla de la doamnele ce lucrează la ghişee că toate biletele de la Bucureşti spre Cluj au fost vândute. Lesne de înţeles panica ce ne-a cuprins, însă în acelaşi timp ne-a bucurat faptul că, spre deosebire de anii trecuţi, oamenii au început să investească mai mult în festivaluri şi în experienţele oferite de către organizatori. În fine, am schimbat trenuri, am parcurs alte rute, şi am ajuns. Colegii noştri au fost mult mai norocoşi, ei fiind, de fel, din zone mai apropiate Clujului.

De plouat, ne aşteptam la ce e mai rău, mai exact cum a fost acum doi ani (vă aduceţi aminte mocirla?), în schimb vremea a ţinut cu noi şi am ajuns parţial curaţi acasă. Ce-i drept, s-a dat ea puţin peste cap şi ne-a udat în primele două zile, dar per total n-am avut de ce ne plânge. Poate doar că ne-am luat multe haine pe care nu le-am purtat.

Dar să revin la festival. Ziua 0 a fost cea mai haotică şi asta datorită cozilor imense de la intrarea principală. Totuşi, asta nu s-a comparat cu coada de două ore de la Reverse Bungee, însă aşteptarea a meritat de fiecare dată. Ce m-a plăcut surprins încă o dată au fost bunătatea şi spiritul frumos al oamenilor ce aleg acest festival. Electric Castle e ca o poveste utopică, cu jocuri de lumini, cea mai bună muzică şi o atmosferă extraordinar de plăcută. Mai că îţi vine să plângi, nu?

Momentul pe care toată echipa l-a aşteptat a fost, evident, Excision. Vizualurile? On point. Set-ul? On point. People? On pointtt! Am făcut toţi atâta headbang încât în următoarele zile nu ne mai puteam mişca fără a ne durea tot corpul. Un sfat, însă; dacă ajungeţi la show-urile lui şi vreţi să vedeţi vizualurile, staţi mai în spate. Experienţa stând la gard nu e atât de comprehensivă pe cât e aceea stând în mijlocul mulţimii sau chiar în spate. Totuşi, după ce a anunţat ultima piesă şi a dat play melodiei Rumble, am simţit că set-ul a fost prea scurt; am fi vrut să continue la nesfârşit, ce să mai. După ce s-a terminat, am mai stat o jumătate de oră la gard, fiind ultimii oameni de la Main Stage; am ajuns la concluzia, în acea seară, că nu există termen de comparaţie pentru alte party-uri ce vor urma.

Printre ceilalţi artişti, am reuşit să-i vedem şi pe Class (o trupă românească), Alison Wonderland, Netsky, Little Big, San Holo, dar şi mulţi alţii, care, chiar dacă nu sunt din sfera Dubstep-ului sau a muzicii electronice, în general, au oferit un spectacol de adus aminte peste ani.

Ca idee finală, mă bucură faptul că atâtea mii de oameni, şi în special românii, au început să înţeleagă conceptul de festival şi să pună mai mult preţ pe o astfel de experienţă, decât pe lucruri perisabile. Mă bucur că, în sfârşit, intrăm în rândul lumii şi ascultăm acum şi alte genuri de muzică, altele decât ce se pune la televizor. Vreau să văd încă şi mai mulţi români că aleg festivalurile, muzica bună şi amintirile de acest gen. Iar pentru ediţia următoare, biletele s-au pus deja în vânzare; le găsiţi pe site-ul lor.
Numai bine vă doresc şi ne revedem la următorul party/festival!
Keep Dubstep alive, mates!

A, da, şi am văzut şi un grup de nuntaşi. 🙂